În seara asta vreau să scriu despre un suflet uitat de lume. Eram în 104, mă duceam spre muncă, când un bărbat se urcă în mașină. Se așează la 2 scaune distantă de mine, perfect cât să îl pot studia. Păr negru, ochi de un albastru ca cerul, pielea albaă cu 3 dungi negre pe fată, ochi umflați și roșii care îți arătau clar că a ajuns unde nu trebuie cu băutura. Nu lipseau barba și hainele murdare. Ușor de observat ca un om al străzilor. Se așează liniștit pe scaun, când vede un ziar aruncat pe jos. Îl ridică și începe să îl răsfoiască. Se încruntă ușor mișcând din buze, când îmi dau seama că încerca să citească ziarul. Duce degetul arătător la tâmplă, închizând ochii ca și când ar încerca să își amintească ceva. Zâmbește. Cu siguranță și-a amintit. Îmi trec 1000 de întrebări prin cap, oare cum a reușit să ajungă așa, oare a avut familie, oare a fost vreodată fericit, oare ce și-a amintit. Mă uit în ghiozdanul meu și tot ce aveam erau 15 lei, un pachet de gumă, un pix, un caiet gol, o carte de la facultate și o carte de Paul Coelho . Mă mai uit o dată la el, îmi fac tupeu și mă ridic, în timp ce scormonesc în ghiozdan după cei 15 lei. Ajung cu fața la el, îi întind banii, când privirea lui mă îngheață pe loc. Se uită fix în ochii mei, dând din cap în semn de refuz, după care îmi spune că el nu are nevoie de bani și îmi mulțumește. Am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare. Am simțit cum l-am subestimat pe omul din fata mea. Bag banii în buzunar și îi întind cartea pe care o țineam în mână. Ridică privirea spre mine și cu ochii mari și strălucitori, îmi mulțumește, spunându-mi că au trecut 5 ani de când nu a mai citit o carte. Ia cartea și spune " Minunatul Paul. Vă mulțumesc d-șoară pentru gestul frumos ". Nu este de ajuns să spun în cuvinte ce am văzut în ochii ăia roșii când mi-a mulțumit pentru carte. O poveste întreagă. o durere de prezent și un suflet care nu știe cât de rău sau bun îi poate fi viitorul.
