15:00
După o lungă pauză, scriu pe blog. Până și eu mă întreb de ce am avut o pauză așa de lungă, având în vedere că scriam o dată pe lună, poate chiar de două ori. Cel mai important pentru mine este să simt când scriu. Ceea ce scriu trebuie să vină din inimă, trebuie să simt la o intensitate maximă. Închid ochii, simt, îmi imaginez, visez, îmi formez ideile, scriu.
Nu știu despre ce vreau să scriu astăzi, nu am un subiect anume, doar tastez. Ce simt acum, este un dor nebun. Îmi este dor de natură, îmi este dor de locul părinților mei, îmi este dor de casa părinților mei de la poalele munților, de bicicleta cu care mergeam până la copacul din mijlocul dealului doar ca să citesc o nouă carte. Iubeam drumul acela. Îl iubeam pentru că mă simțeam atât de fericită, simțeam că sunt doar eu cu natura, simțeam aerul acela curat care îmi invada plămânii, iar picioarele îmi pedalau pline de bucurie. De fiecare dată îmi umpleam coșul bicicletei cu o sticlă de apă, aparatul foto, cartea, fructe, întotdeauna două bucăți de plăcintă și nu în ultimul rând, fericire în inimă. Îmi este dor de liniștea naturii, de verdeață, drumul lin cu copacii aliniați în stânga și dreapta mea. Poate sunt o ciudată că asta îmi umple inima de fericire, dar întotdeauna m-am simțit mult mai bine în natură, întotdeauna am preferat o călătorie în mijlocul naturii, în schimbul petrecerilor și a clubului.
Am spus mereu că, atunci când voi muri vreau ca cenușa să îmi fie aruncată în munți.
Cu drag,
din inimă, doar eu.
După o lungă pauză, scriu pe blog. Până și eu mă întreb de ce am avut o pauză așa de lungă, având în vedere că scriam o dată pe lună, poate chiar de două ori. Cel mai important pentru mine este să simt când scriu. Ceea ce scriu trebuie să vină din inimă, trebuie să simt la o intensitate maximă. Închid ochii, simt, îmi imaginez, visez, îmi formez ideile, scriu.
Nu știu despre ce vreau să scriu astăzi, nu am un subiect anume, doar tastez. Ce simt acum, este un dor nebun. Îmi este dor de natură, îmi este dor de locul părinților mei, îmi este dor de casa părinților mei de la poalele munților, de bicicleta cu care mergeam până la copacul din mijlocul dealului doar ca să citesc o nouă carte. Iubeam drumul acela. Îl iubeam pentru că mă simțeam atât de fericită, simțeam că sunt doar eu cu natura, simțeam aerul acela curat care îmi invada plămânii, iar picioarele îmi pedalau pline de bucurie. De fiecare dată îmi umpleam coșul bicicletei cu o sticlă de apă, aparatul foto, cartea, fructe, întotdeauna două bucăți de plăcintă și nu în ultimul rând, fericire în inimă. Îmi este dor de liniștea naturii, de verdeață, drumul lin cu copacii aliniați în stânga și dreapta mea. Poate sunt o ciudată că asta îmi umple inima de fericire, dar întotdeauna m-am simțit mult mai bine în natură, întotdeauna am preferat o călătorie în mijlocul naturii, în schimbul petrecerilor și a clubului.
Am spus mereu că, atunci când voi muri vreau ca cenușa să îmi fie aruncată în munți.
Cu drag,
din inimă, doar eu.
